SCURT ISTORIC
În România, controlul constituţionalităţii legilor a fost consacrat pe cale pretoriană încă din anul 1912, atunci când Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie a confirmat hotărârea dată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov în celebrul „Proces al tramvaielor”, declarând competenţa instanţelor judecătoreşti de a cerceta concordanţa legilor cu Constituţia.
Mai târziu, urmând modelul european de justiţie constituţională, Constituţiile din 1923 şi din 1938 au prevăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuni unite, avea dreptul de a judeca neconstituţionalitatea legilor şi de a le declara inaplicabile în speţă. În acest sens, se prevedea la art. 103 alin.1 din Constituţia din 1923, preluat în art.75 din Constituţia din 1938, că „judecata asupra neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. Aceste Constituţii au consacrat astfel un control de constituţionalitate concentrat exercitat de instanţa supremă.
Constituţiile din perioada regimului comunist au creat doar o aparenţă în ceea ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor; spre exemplu, potrivit Constituţiei din 1965, acesta era exercitat de către puterea legiuitoare.
Revoluţia din decembrie 1989 a marcat trecerea la un regim politic democratic. Adunarea Constituantă - care a ales o Comisie de redactare a proiectului Constituţiei României, formată din deputaţi şi senatori, precum şi din specialişti în domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane - a adoptat, în şedinţa din 21 noiembrie 1991, noua Constituţie a României, textul acesteia fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.
Potrivit art.149 din Constituţia din 1991, aceasta a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
Art.152 din Constituţie prevedea că, „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea Constituţională”. Astfel, în cursul lunii iunie 1992, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru perioade de 3, 6 şi, respectiv, 9 ani, Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul desemnând câte un judecător pentru fiecare dintre cele trei perioade. Această modalitate de numire permite înnoirea Curţii Constituţionale din 3 în 3 ani, ceea ce contribuie la asigurarea independenţei judecătorilor faţă de autorităţile publice care i-au numit.
Primele decizii ale Curţii Constituţionale au fost pronunţate în data de 30 iunie 1992.
În anul 2003, urmare a revizuirii Legii fundamentale, art.142 alin.(1) a consacrat rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, acordându-i-se noi atribuţii, care îi sporesc importanţa în edificiul instituţional al statului de drept.
from:
https://www.ccr.ro/Scurt-istoric
În România, controlul constituţionalităţii legilor a fost consacrat pe cale pretoriană încă din anul 1912, atunci când Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie a confirmat hotărârea dată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov în celebrul „Proces al tramvaielor”, declarând competenţa instanţelor judecătoreşti de a cerceta concordanţa legilor cu Constituţia.
Mai târziu, urmând modelul european de justiţie constituţională, Constituţiile din 1923 şi din 1938 au prevăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuni unite, avea dreptul de a judeca neconstituţionalitatea legilor şi de a le declara inaplicabile în speţă. În acest sens, se prevedea la art. 103 alin.1 din Constituţia din 1923, preluat în art.75 din Constituţia din 1938, că „judecata asupra neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. Aceste Constituţii au consacrat astfel un control de constituţionalitate concentrat exercitat de instanţa supremă.
Constituţiile din perioada regimului comunist au creat doar o aparenţă în ceea ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor; spre exemplu, potrivit Constituţiei din 1965, acesta era exercitat de către puterea legiuitoare.
Revoluţia din decembrie 1989 a marcat trecerea la un regim politic democratic. Adunarea Constituantă - care a ales o Comisie de redactare a proiectului Constituţiei României, formată din deputaţi şi senatori, precum şi din specialişti în domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane - a adoptat, în şedinţa din 21 noiembrie 1991, noua Constituţie a României, textul acesteia fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.
Potrivit art.149 din Constituţia din 1991, aceasta a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
Art.152 din Constituţie prevedea că, „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea Constituţională”. Astfel, în cursul lunii iunie 1992, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru perioade de 3, 6 şi, respectiv, 9 ani, Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul desemnând câte un judecător pentru fiecare dintre cele trei perioade. Această modalitate de numire permite înnoirea Curţii Constituţionale din 3 în 3 ani, ceea ce contribuie la asigurarea independenţei judecătorilor faţă de autorităţile publice care i-au numit.
Primele decizii ale Curţii Constituţionale au fost pronunţate în data de 30 iunie 1992.
În anul 2003, urmare a revizuirii Legii fundamentale, art.142 alin.(1) a consacrat rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, acordându-i-se noi atribuţii, care îi sporesc importanţa în edificiul instituţional al statului de drept.
from:
https://www.ccr.ro/Scurt-istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu